2030:
Sunt 53 de grade afară… Și e abia 10 dimineața, aprilie, Finlanda! Încălzirea asta globală ne-a luat pe toți prin surprindere. Se zicea acum câțiva ani că va fi o creștere exponențială, dar noi, oamenii, nu prea înțelegem asta… Și când te gândești că, atunci când m-am născut, fulguia… în România…
Ah, mă sună fie-mea să-mi spună „La mulți ani”:
– La mulți ani frumoși și răcoroși, tati, cum mai ești?
– Ah, dacă îmi urai asta cu răcoroși acum 10 ani, îți mâncam urechile!
– Ha ha, dacă mă prindeai 🙂
– Cum e Spania?
– Cald, îngrozitor de cald, nu vrei să știi… Dar vorbeau ieri niște profesori aici că un AI a inventat o substanță pe care o pui în combustibilul avioanelor, se împrăștie în atmosferă și reflectă mult din lumina soarelui. Foarte promițător!
– Da, și ce e deosebit aici față de soluțiile precedente?
– Pe asta poți să o controlezi. Același AI a inventat o altă substanță, de pus tot în combustibilul avioanelor, care o neutralizează pe prima.
Atunci am început să sper: poate în curând chiar ne va fi mai bine…
– Super. Îmi cumperi și mie o casă pe malul mării? Îți trimit banii după…
– Tati! Ai înnebunit? Sunt peste 70 de grade 6 luni pe an… Știi că nu ai voie cu aer condiționat decât în anti-saună, nu?
– Da, dar la anul nu vor mai fi casele așa de ieftine. Trust me, ia-mi și mie o casă. Pe malul mării, minim 4 dormitoare, garaj, până în 100 de mii, da?
– Oookeyyy.
2044, aprilie:
Cum să vă spun… azi am împlinit 70 de ani. Am decis să sărbătoresc cu un hike pe Pirinei, să-mi încerc noii genunchi. Dar am închiriat și două hiking-roboțele, just in case. Poate îmi sucesc vreo gleznă și trebuie să mă care cineva până jos.
– Florin, cum ești azi, vrei să vorbim, sau vrei să urcăm în tăcere?
– Să vorbim, clar. Știți să râdeți? Vreți să vă zic niște bancuri cu roboți?
– Ha ha ha, ești foarte amuzant. Vrei să-ți spunem noi un banc cu oameni de 70 de ani care urcă Pirineii, au genunchi noi și visează noaptea biscuiți?
– De unde știți voi că visez eu biscuiți?
– Din pagina ta de Facebook. Și din algoritmul nostru de interpolare…
– Ah, uite zăpadă… De când nu am mai atins zăpadă…
……
Ninge. Cu fulgi mari… Sună telefonul:
– Tati! La mulți ani! Cum ești și pe unde?
– Ah, sunt sus la munte, îmi era dor de zăpadă…
– Ha ha ha, am trăit să o aud și pe asta. Sper că nu ești singur.
– Nu, sunt cu 2 tipe simpatice.
– Da? Ce vârstă au?
– Una 2 ani, alta 3.
– Ah, ești cu 2 roboți. I-ai verificat de baterie? Să ai grijă de tine, dă-mi un semn când ajungi acasă.
– Iris?
– Da, tati?
– Acolo plouă…
– Ha ha ha, de când nu mi-ai mai zis asta… Credeam că ai uitat…
– Altele, poate. Asta, niciodată…
2070:
– Bună ziua, domnule doctor. Ce vești aveți azi pentru mine?
– Domnu’ Lohan, bună ziua, am vești bune. Aveți cancer, o tumoare pe creier. Și o mică problemă de drenaj. Astea vă dau durerile de cap pe care le aveți.
– Și… astea sunt vești bune?
– Da, bineînțeles. Ne-a fost teamă că aveți ceva autoimun. Pentru aia încă nu există tratament. Pentru ce aveți dumneavoastră, însă, avem.
– Cum?
– Chiar în momentul acesta, laboratorul nostru vă analizează ADN-ul și vom prepara un vaccin care vă va ajuta sistemul imunitar să elimine cancerul în câteva săptămâni. Problema cu drenajul va fi și ea rezolvată. Și vestea bună e că totul e acoperit de asigurare. Deși… la vârsta dumneavoastră eu v-aș recomanda un vaccino-supliment care vă va îmbunătăți memoria și funcțiile cognitive. Creierul dumneavoastră va avea capacitatea de învățare a unui preșcolar și vă veți aminti o grămadă de lucruri de care acum nu vă mai amintiți.
– Ah, credeți că vreau asta?
– Toți clienții noștri au fost super mulțumiți!
– Da? Și câți clienți ați avut la acest supliment?
– Păi… cam 10…
– I see…
– Văd că nu sunteți convins. Avem și un bonus pentru dumneavoastră, pentru că sunteți unul dintre primii noștri 100 de clienți. Aveți câine sau pisică?
– Am o pisică, da.
– Avem un vaccino-supliment și pentru pisica dumneavoastră. Din cercetările noastre reiese că ar trebui ca speranța ei de viață să crească cu minim 10 ani și, în plus, va fi mai deșteaptă și vă va înțelege mai bine.
– Ah, clar, m-ați convins cu pisica. Ce nu face omul pentru pisica lui?
2474, aprilie
Sună telefonul:
– La mulți ani, tati, la aniversarea a 500 de ani! Îți doresc maturizare grabnică și totală!
– Ha ha, ce funny ești. Mă voi strădui, cât pot și eu…
– Tati!? Tipa cu care ai fost ieri toată ziua cu barca – e om sau robot?
– Nu ți-ai dat seama?
– Nu.
– Și atunci ce mai contează?
– Tati!! Tu de fapt ce vrei?
– Mi-am upgradat pisica…
– Nu schimba subiectul!
– Nu-l schimb. După noul upgrade, știe să spună câteva cuvinte. Știe să-mi spună „te iubesc”!
– Asta vrei? Credeam că îți e îndeajuns că stă cu tine și se lipește de tine, astea sunt limbajele tale… Cafea la pat îți aduce?
– Nu încă.
– Poate la următorul upgrade. Și, lângă cafea, cadou, un șoarece mort vânat de ea, doar pentru tine.
– Mai există șoareci? Ha ha ha, tare aș vrea să o văd dând nas în nas cu un unul. Cred că l-ar mirosi un pic și l-ar întreba: „Bună, pe tine cum te cheamă?”. E nerealist asta cu șoarecii. Dar ar putea să meargă la supermarket să-mi ia un biscuite la cafea, în fiecare dimineață. Știi, i-am activat credit card-ul din cip-ul de la lăbuță.
– Tati!! Sper că i-ai pus limită, nu?
– Tu ce crezi? I-am pus diverse limite. De exemplu nu poate să cumpere biscuiți cu ciocolată, doar simpli. Și în ambalaj biodegradabil.
– Nu ai încredere în propria pisică că ar ști să-ți cumpere un biscuite? Și nu înțeleg de ce te mai cramponezi de trecut, poți acum să mănânci la fel de bine orice biscuite sau orice ecler, amandină, ce vrei tu, oricum nu mai contează.
– Cred că de fapt mi-au plăcut întotdeauna mai mult biscuiții simpli.
– Și cum vine asta cu „te iubesc”? E credibilă când spune?
– Mă întrebi dacă e credibilă pisica când îmi spune „te iubesc”? Da, clar, toate simțurile mele dezvoltate și ascuțite în ultimii 500 de ani îmi spun că e adevărat și că o spune din suflet.
– Da, din sufletul ei de pisică. Te-ai gândit oare cum a fost implementată asta? Poate are un algoritm care o face ca din când în când să o doară capul, și când îți spune ție „te iubesc”, îi trece…
– Prefer să cred că are un orgasm de fiecare dată când zice, și că de fapt asta o motivează…
– Crezi tu că știi… Ce te faci dacă într-o zi își dă seama că a trăiește în matrix de sute de ani, că sufletul și sinele ei pisicesc nu mai controlează nimic din ceea ce este, că ceva ce nu înțelege îi controlează existența după bunul plac al altcuiva, căruia trebuie să-i zică „te iubesc”, altfel o doare capul?
– Sau nu are orgasm.
– Whatever.
– Și cum e asta diferit de viața majorității oamenilor în majoritatea parte a timpului?
– Crezi că ar încerca să se sinucidă?
– Clar! S-ar arunca de pe o stâncă în mare, ar fi pisica-Batman sinucigașă…
– Adică pisica-șoarece-cu-aripi-om sinucigașă. Tati, oare ce spune asta despre tine? O să mă gândesc și dacă ajung la vreo concluzie, îți zic…
– Batman, Batman!
– …?
– Zboară, pisică, zboară!
– Nu înțeleg…
– E bine. A fost un mic test. Ești om. Nu te-au înlocuit încă… Știai că de când vorbește nu mai poate să miaune? Cică este o incompatibilitate între vorbit și mieunat, dar eu cred că e o greșeală a lor, au programat pisica greșit…
– Și de unde vrei tu să știe pisica ce vrei tu să spună? Că tu de fapt vrei ca ea să spună din când în când „miau”, în plus față de „vreau apă”, „te iubesc”, „salut șoarece”?
– Poate ai dreptate, nu cred că are concept separat pentru „miau”…
– Deci, tati, ce vrei tu de fapt?
– Un miau adevărat. Unul pe care să-l cred. Să nu am impresia că undeva rulează un algoritm care forțează acel miau. Să știu că e natural, special pentru mine! Că e autentic!
– Ce e „adevărat”? Ce e „natural”? Unde se termină naturalul și începe algoritmul? Ce e autentic?
Am început să înțeleg. Am înțeles de ce, dacă ar exista un Dumnezeu, ne-ar da liber-arbitru.
– Știi, aveau Fleetwood Mac un cântec, ceva cu „Looking out for love”…
Aproximativ anul 3000:
– Salut, Florin, suntem de la firma Copacasa, am vorbit la telefon și ai avut bunăvoința să ne inviți să discutăm.
– Da, sigur! Deci care este propunerea voastră?
– Avem două propuneri pentru tine azi. Prima ar fi din domeniul nostru de specialitate: putem să-ți facem casa vie.
– Cum?
– Vopsim toți pereții cu un agent biologic, care va mânca betonul și tot materialul de construcție din casă, iar în urma lui va lăsa un fel de coral, plin de viață, acoperit de plante și flori, care își va sincroniza energia cu a ta și îți va aduce mai multă liniște și bucurie în viață.
– Excelent. Și a doua propunere?
– Să îți upgradăm din nou pisicile. Noul program le va face să învețe foarte ușor să cânte la un instrument și vor putea să spună din nou „miau”.
– Super! Cred că pe cea gri o voi învăța să cânte la pian, pe cea portocalie la vioară.
– Știi, vioară nu se poate încă, nu are cum să o țină cu lăbuța…
– Atunci la țambal, ar trebui să fie asemănător cu pianul. Am văzut eu odată, demult, un tip cântând la țambal o melodie de Metallica, cred că mi-ar plăcea să mi-o cânte pisica seara, la culcare. Aș dormi mai liniștit…
– Îmi pare rău, nu știu nici ce e țambalul, nici de Metallica nu am auzit.
– Ah, ești om, dar colega ta e robot, ea râde…
– Da, sunt om. Politica firmei noastre este să trimită întotdeauna un om la clienții importanți. Iar colega mea… preferăm termenul de cvasiom…
– Mulțumesc, apreciez că pot vorbi și glumi cu un om… Și mieunatul pisicii, dacă ai ști câte sute de ani am așteptat asta…
– Da, din ce am citit, este ceva ce cei din generația ta își doresc demult.
– Din generația mea?
– Da, a celor care s-au născut pe vremea când exista moarte. A celor care puteau să facă oricând și oricâți copii. Știi, oamenii ca mine te invidiază un pic…
– Și azi se moare…
– Da, dar doar în accidente. Anul trecut au murit sub 1000 de oameni. Au fost date tot atâtea licențe de copii. Eu nu sper să primesc vreodată una, deși mi-aș dori mult să am un copil. Ai copii, Florin?
– Da, am o fată.
– Pot să te întreb ceva personal?
– Sigur.
– Cum e să știi că poți să mori?
– E destul de înfricoșător. Încerci să te păcălești cumva: că vei trăi după moarte, undeva, cumva, că ceva se va întâmpla și tu, de fapt, nu vei muri, că te vei reîncarna și vei reveni. E foarte greu pentru oameni să accepte că, într-o zi, pur și simplu nu va mai fi nimic pentru ei.
– Aș vrea să pot să spun că înțeleg…
– Și eu aș vrea să pot să spun că îmi amintesc exact cum e să simți toate astea. Dar nu mai știu, am uitat… Revenind la pisică, abia aștept să o aud mieunând…
– Încă o întrebare personală, dacă îmi permiți? Ce te face să vrei asta?
– E un fel de dor, cred. Când ai trăit deja 1000 de ani și îți dai seama că ți se apropie infinitul, te apucă nostalgia de copilărie, de lucruri simple.
– Cum ar fi o pisică care miaună și cântă Metallica la țambal?
– Care miaună. Când vrea ea. Doar asta vreau, de fapt…
